Am dat peste o poveste impresionanta… Impresionanta prin simplitatea ei, prin “normalitatea” de care debordeaza si prin impactul pe care il are asupra vietilor unor oameni.

Din punct de vedere meteorologic am stabilit ca ziua de luni, 8 februarie 2010, este cea mai urata zi pe care am vazut-o vreodata. Totul fusese invaluit intr-o ceata umeda, iar ploaia se revarsa fara oprire peste nametii de zapada adunati pe parcursul a doua zile si doua nopti. Eram ud la picioare. Si asa am ramas pe parcursul intregii zile. Dar nu asta ma deranja, ci faptul ca fiecare pas pe care-l faceam imi taia rasuflarea. O oboseala nesfarsita pusese stapanire pe mine. Uram statia de metrou pentru ca nu avea scari rulante. Ma simteam de parca aveam 80 de ani si trageam si tubul de oxigen dupa mine. La birou nu m-am mai ridicat de pe scaun pana cand s-a lasat seara. Iar efortul de a ajunge acasa mi s-a parut aproape supraomenesc.

Te invit sa citesti intreaga poveste pe SITE-UL LUI NICU IONESCU. Mai departe tine doar de tine…